Vechiul Spirit Vama Veche

vama9 · Trimis: 04/07/2006 11:21 Titlul subiectului: Din ograda consacratilor

Textul e primit pe e-mail. E delicios. :lol:

Daca dati de texte din viata si operele celor consacrati, pe care le considerati demne de citit aici, asterneti-le! ;)

ANDREI PLESU

> Orice calatorie e o experienta a
> diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de
> la diversitate la diferenta. Una e sa te misti in
> variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este
> sa te simti catapultat pe o alta planeta. Ca, de
> pilda, cand calatoresti in Japonia. N-am fost
> niciodata in Africa, in Australia, sau in Caraibe.
> Pentru mine, Japonia ramane, de aceea, tot ce poate
> fi mai altfel, mai neasimilabil, mai "strain". Te
> poti simti strain in Indonezia, parcurgand drumul de
> la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain
> absolut orice european "civilizat" intr-o enclava arhaica
> si, pe deasupra, asiatica. Te poti simti strain in
> bucataria chineza, in coloritul, moravurile si
> inocenta americane, sau in expresia lingvistica a
> Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic
> cat de cat familiar. In Japonia insa alteritatea e
> radicala. Te misti in spatiul unei alte umanitati,
> al unei lumi paralele. Nimic nu seamana cu ce stii.
> Nici macar asemanatorul...
> N-am sa fac demonstratii pretentioase,
> de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius,
> nu Blaga... Am s-o iau de jos, de la obiceiuri
> curente, de la cum stai la masa si cum duci la gura,
> de la bai si closete.
> Trebuie sa incep prin a recunoaste ca
> baile sunt, in mai toate hotelurile lumii, suficient
> de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai
> instalat, cateva ocazii de studiu si acomodare.
> Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului,
> plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante
> locale tin spiritul in alerta si produc, in faza
> inaugurala, accidente mai mult sau mai putin
> picante: te uzi, te arzi, te sperii. Fata de ceea ce
> poti pati in Japonia, toate astea sunt insa
> bagatele, mofturi.
> Am avut parte, de pilda, intr-un hotel
> hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea
> aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar
> reglabil, brate late acoperite de micro-computere,
> beculete albastre si rosii, in perpetua scintilatie,
> si găuri amplasate scandalos, in cele mai
> amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat
> definitiv, deindata ce am intrat in baie. L-am
> cercetat indelung, ca pe o finalitate fara scop,
> terorizat, totusi, de ideea ca scopul poate oricand
> sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima
> o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe
> bratele scaunului, insotite de inscriptii in
> japoneza. Am reflectat cateva clipe, am evaluat
> riscurile si, in cele din urma, m-am aruncat in
> necunoscut. In fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra
> mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur
> multicefal.
>
> Odata pornit, mecanismul functiona -
> ca progresul insusi - dupa legi fatale. Intr-o
> clipita, intreaga baie a devenit un amplu spectacol
> de sunet si lumina. Eram inconjurat de arteziene
> torentiale, de tipurituri si haiku-uri
> indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si
> rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele
> comenzi, ci toate robinetele incaperii, oglinzile,
> peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul,
> inclinatia obiectelor anexe, toate se modificau
> imperturbabil, sub privirile mele amarate, filtrate
> de incontrolabile perdele de apa. Am simtit,
> împietrit, ca ma indrept spre un final imprevizibil.
> Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau
> delir, depinde, brusc, soarta omenirii. Ca pot
> declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti,
> glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste
> misterul facerii in cea mai pura (si sordida)
> varianta materialist-dialectica: o stangace apasare
> pe butonul gresit, intr-un originar closet galactic.
> Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a
> incetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu starnesc
> vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfarsit, in
> dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub
> pat, o lumina spectrala, care ati lumina papucii ori
> de cate ori lasai picioarele sa-ti atarne
> perpendicular pe mocheta.
> S-ar zice ca, fata de acest abuz
> tehnologic, closetele traditionale sunt de o
> paradiziaca simplitate. Nu in Japonia. In programul
> calatoriei, mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un
> deliciu pitoresc, si o seară la un teribil de scump
> hotel traditional. Regretatul meu amic Theodor
> Enescu, pe atunci director al Muzeului National de
> Arta, a fost întâia victima a acestui episod. L-am
> pierdut, scurt, intr-una din toaletele aliniate
> langa receptie. Omul incerca sa iasa, dar ceva, un
> procedeu ritual, incalcarea unei anumite succesiuni
> a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina
> includea tot felul de scule si recipiente de lemn
> care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau
> deschiderea usii decat dupa o anumita combinatie de
> miscari igienice, alternand balansul cu rasturnarea,
> rotirea si clatirea...
> La randul meu, am incasat prima trauma
> cand, intrand in camera care îmi era rezervata, n-am
> vazut decat un paralelipiped gol, fara nici o piesa
> de mobilier. In mintea mea ingusta, de european
> rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o
> asemenea camera este patul. Intri, te intinzi putin,
> ati desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d.
> Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrana
> insotitoare care lucra pe post de "bagajist" si i-am
> dat de inteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum
> e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o
> rogojina de lux, pe care, insa, s-a grabit sa o
> reintroduca in lacasul ei "de zi". Am reluat,
> alarmat, pantomima: vreau sa ma intand acum, pe loc,
> chiar daca nu ma culc inca. Nu - mi-a pantomimat, in
> replica, cu o blanda cruzime, interlocutoarea mea -
> ziua nu dormim, nu ne intindem. Ziua stam pe jos, cu
> picioarele incrucisate, si umblam de-a busilea.
> Spre seara, m-am hotarat sa cer de
> mancare in camera. Alesesem, mai curand la
> intamplare, ceva in care identificasem cuvantul
> "vitel". A aparut o fosta gheisa, îndeajuns de obosita,
> si m-a invitat in baie, adica intr-o camaruta
> ingusta, cu o copaie de lemn patrata. "Nu - zic - nu
> baie! Mancare! Vitel, care va sa zica! Papa!" "Ba,
> din contra - îmi semnalizeaza cu un surîs buddhist
> preopinenta - mai intai baie! Papa la urma!" Dupa
> cateva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru
> in scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine,
> ranjind, cu un manunchi de nuiele aromate in mana.
> Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se
> intristeaza, gheisa e de neinduplecat. Incropim,
> pana la urma ceva, un ritual incomplet
> ("interruptus?"), dupa care am dreptul sa ma asez la
> masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de
> shabu-shabu. Asta inseamna: un platou cu felii
> subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa in
> care clocotesc legume, mirodenii si branza de soia.
> Se ia, cu doua betigase, cate o felie de carne si se
> agita in fiertura din oala pina dispare tenta de
> crud. Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al
> europenitatii mele e ca nu pot agita carnea in zeama
> fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa
> n-o mai agit, s-o tin pe loc pana vad ca s-a fiert.
> Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad in
> imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se
> patrunde cum trebuie de miresme. De cate ori incerc
> sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste
> militareste: "Shabu-shabu!" Trag concluzia ca
> "shabu-shabu" inseamna, pur si simplu: "agit-o!",
> "misc-o!", "stanga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se
> incheie melancolic, in insatisfactia partilor, si cu
> perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale.
> A sta la masa dupa tipicul samurailor
> presupune oricum, p entru european, mai întocmai pentru
> incheieturile lui, o incercare dura, barbateasca:
> fara exercitiu, pozitia in lotus sau semi-lotus e o
> tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata
> durata unei mese: anchilozeaza picioarele,
> rastigneste coloana si distruge apetitul.
> Mi-l amintesc, din nou, pe Toto
> Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa
> participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La
> sfarsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea
> dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un
> nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma
> de statueta de bronz, un Buddha chircit, in pozitie
> de rugaciune.
> O alt patit fusese Gabriel Liiceanu.
> Invitat la masa de un profesor din Kyoto, specialist
> in Zen, a inteles repede ca are de trecut o proba
> grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el
> si sa manance din boluri misterioase, oferite de o
> oficianta care aluneca intre comeseni pe genunchi.
> Dupa limitat timp, filosoful român a simtit ca pierde
> controlul membrelor sale inferioare. Amortite,
> strabatute de mii de ace, ele îi confiscau intreaga
> atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de
> discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul
> valah percepe anumite supe extrem-orientale drept
> extract de carpe si se obisnuieste greu cu ideea ca
> fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a
> deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva!
> Trebuia schimbata pozitia, pastrand, totusi, aceeasi
> stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus.
>
> Gabriel s-a hotarat, prin urmare,
> sa-si adune picioarele in asa fel, incat sa-si poata
> sprijini sezutul pe calcaie. Dupa chinuitorul
> "lotus" dinainte, noua postura parea mantuirea
> insasi. Dar numai pentru cateva minute. Calcaiele nu
> sunt nici ele antrenate sa suporte intreaga pagoda a
> corpului. In plus, o strânsoare disproportionata
> suprasolicita, in aceasta pozitie, degetele indoite
> ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori
> barbare, prietenul meu a adoptat, intr-o incercare
> disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o
> riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu in
> genunchi, cu trunchiul drept, dominand - fara
> autoritate - fapturile gracile ale celorlalti,
> pentru care "lotusul" nu parea sa creeze
> dificultati. Scena avea, probabil, in ochii celor de
> fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca
> un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit,
> flamand, cazut in genunchi dupa o rascoala ratata.
> Dar cat poti rezista in genunchi, daca n-ai practica
> zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura
> varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului
> nipon, dar, parca, mai confortabila: pozitia
> "Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit
> intr-un cot, ca fecioara pe pajiste... Japonezii au
> contemplat cu discretiune tot acest program
> gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din
> joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un
> regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular
> al filosofului. Nu exista alta solutie decat
> abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a g
> emut Gabriel iluminat si, ridicandu-se, a pornit,
> tam-nesam, s-o viziteze, lasandu-si amfitrionii cu
> lingura la gura, intre doua îmbucaturi.
>
> Am facut o experienta asemanatoare
> cativa ani mai tarziu, cu acelasi profesor, de-a
> lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am
> incercat sa rezist pana la capat, cu pretul unei
> sublime obnubilari intelectuale. Nu stiu nici pana
> azi ce mi s-a spus in timpul dejunului. Ceea ce, de
> altfel, seamana cu o clasica experienta Zen.
> Ca disciplina spirituala, Zen e arta
> de a sta, de a sta cum trebuie, asa incat corpul
> tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul
> intreg sa intre in ordine. Esential in acest efort e
> ca crisparea efortului, efortul ca program sa
> lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de
> rationalitate si de premeditare. In cazul nostru, al
> lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul
> european, esecul era perfect. Reusisem sa stam
> prost, cu ochii scosi de efort, constienti de
> neputinta noastra si incercand sa o dominam
> rational. Facusem totul pe dos.
> Buddhismul Zen ne da insa voie sa
> spunem ca e si aceasta o cale. Calea româneasca:
> stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu!
> Stai cum poti! Asta-i situatia! In definitiv, nici
> japonezii astia, care pot sta ceasuri intregi
> incremeniti in proiect, nu sunt in regula. Sa se mai
> miste si ei nitel, sa dea semne de viata. Vorba
> gheisei mele: "Shabu-shabu!"

cioika · Floare de cactus Data inscrierii: 02/Iul/2006 Mesaje: 140

Ca sa vezi!!!

Gabriel Garcia Marquez in convorbirile sale cu Plinio Apuleyo Mendoza („Parfumul de guayaba-Convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez”):

„Prietenia mea cu Fidel Castro, pe care o consider foarte personala si sustinuta de o mare afectiune a inceput de la literatura. Il cunoscusem intamplator cand lucram la Prensa Latina , in 1960, si nu mi s-a parut ca am fi avut prea numeroase de vorbit. Mai tarziu , cand eu eram un scriitor faimos si el era politicianul cel mai recunoscut din lume, ne-am vazut de mai multe ori cu mult respect si multa simpatie, dar nici atunci n-am avut impresia ca acea relatie ar putea merge mai departe de afinitatile noastre politice. Cu toate astea, intr-o dimineata, acum vreo 6 ani, mi-a spus ca trebuia sa plece la el acasa, pentru ca il asteptau multe documente de citit. Acea datorie, acea obligatie, mi-a spus, il plictisea si il obosea. Eu i-am sugerat sa citeasca anume carti care aveau , in afara valorii lor literare o atractivitate tocmai potrivita sa aline oboseala lecturii obligatorii. I-am citat multe, si am descoperit cu surprindere ca le citise pe toate, avand criterii de selectie extraordinar de bune. In acea noapte, am descoperit ceea ce foarte putini stiu: Fidel Castro este un cititor vorace, iubitor si cunoscator foarte serios al literatuirii bune din toate timpurile, si chiar in momentele cele mai grele are o carte interesanta la indemana ca sa-si umple orice gol. Eu i-am lasat o carte cand ne-am despartit, la 4 dimineata, dupa o noapte intreaga de discutii , si a doua zi la 12 ziua l-am reintalnit cu cartea deja citita. Pe langa asta , este un cititor atat de prudent si de minutios , incat gaseste contradictii si date false unde iti inchipui mai putin. Dupa ce a citit Povestea unui naufragiat, a venit la noi , la hotel, numai ca sa imi spuna ca exista o greseala in calculul vitezei vaporului , astfel incat ora sosirii nu putea fi cea pe care am pus-o eu. Avea dreptate. Asa incat inainte de a publica Cronica unei morti anuntate, i-am dus originalele, iar el mi-a semnalat o eroare in descrierea pustii de vanatoare.”

cioika · Floare de cactus Data inscrierii: 02/Iul/2006 Mesaje: 140

ce am primit azi pe mail:

Garcia Marquez ne-a trimis ultima scrisoare din veacul lui de singuratate

"Un geniu isi ia ramas bun" Gabriel García Márquez s-a retras din viata publica din motive de sanatate: cancer limfatic. Acum, se pare ca boala s-a agravat din ce in ce mai mult. A trimis o scrisoare de ramas bun prietenilor, cititorilor si admiratorilor lui, si datorita Internetului acum este difuzata. Va recomand s-o cititi, intrucat acest scurt text scris de catre unul dintre cei mai stralucitori latinoamericani din ultimii ani este mai mult decat miscator.
"Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic. As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica. As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata! Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu. Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor... Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata... N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste. Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii... Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru întâia oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna. Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar necesită sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, căci atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor. Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca astea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune "te iubesc"si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii. Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita. Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa necesitate ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui "imi pare rau", "iarta-ma", "te rog" si toate cuvintele de dragoste pe care le stii. Nimeni nu-si va asigură aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine."

OamaPlajei · Trimis: 07/11/2006 20:58 Titlul subiectului:

frumos

_________________
Aceeasi Marie cu alta palarie

d4rk_girl · Trimis: 08/11/2006 14:21 Titlul subiectului:

Gabriel García Márquez ... tot respectul pentru acest om!!
_________________
"...purtat de apa regretului ma simt mereu izbit de valuri ma tem ca nici un salvamar nu regasesc pe maluri [...] flori de fericire revin mereu pentru a pleca....de ce viata imi zambeste cand nu sunt fericit cu ea?"